emecebe reloaded

Bine ai venit la EMCB
24.11.2017, 09:19

Evaluarea semnificatiei unei eozinofilii periferice

HematologieMihaela Idomir, Maria Elena Cocuz, Nicoleta Taus (Universitatea “Transilvania” Brașov)

Articol preluat din Revista Acta Medica Transilvanica pentru sectiunea EMC alte specialitati, luna septembrie 2007.

În literatura de specialitate termenul de eozinofilie se referă la creșterea cifrei relative sau absolute a eozinofilelor din sânge, măduva osoasă sau alte țesuturi. La adulți, valorile normale se situează în intervalul 300-400 elemente/mm³ de sânge periferic (1-4 %). Au fost descrise variații fiziologice în funcție de vârstă, fazele ciclului menstrual sau momentul zilei. Această modificare hematologică se poate asocia cu multe boli. Eozinofilia sanguină descoperită întâmplător trebuie clarificată din punct de vedere etiologic și patogenic. Cunoașterea structurii și funcțiilor sângelui a constituit un deziderat constant de-a lungul istoriei omenirii care a stimulat imaginația și curiozitatea gânditorilor timpului. Secole întregi, cuprinzând perioada Evului mediu și chiar o parte din perioada modernă au fost dominate de ignoranță în această privință. Descoperirea microscopului optic și punerea la punct a colorațiilor pe bază de anilină de către Paul Ehrlich în anul 1879 au constituit un pas uriaș în fundamentarea cunoștințelor despre țesutul sanguin.

În ultimele decenii au fost introduse metode noi de studiu al proceselor de proliferare și diferențiere a elementelor sanguine, bazate pe tehnici in vivo sau in vitro (microscopie optică în contrast de fază, colorații supravitale, culturi celulare, etc.). Dezvoltarea microscopiei electronice, a metodelor de radiomarcare și a biologiei moleculare a permis așezarea pe baze noi a problemelor actuale de hematologie. Cea mai recentă achiziție în domeniu constă în caracterizarea antigenelor proprii fiecărei linii celulare și fiecărei etape de diferențiere pe baza markerilor și receptorilor de membrane ai acestora. În acest scop se utilizează anticorpi monoclonali, obținuți prin hibridizare celulară in vitro, care au permis efectuarea de adevărate “hărți” ale celulelor sanguine normale sau patologice, de importanță majoră în ceea ce privește diagnosticul, prognosticul și răspunsul la tratament în hemopatii.

După ce, în 1879, Paul Ehrlich a evidențiat pentru prima oară granulocitele eozinofile, funcțiile și implicarea în patologie a acestora au născut nenumărate controverse. În zilele noastre, tehnicile ultrastructurale și progresele din imunologie permit înțelegerea mai profundă a acestor celule. Se cunoaște astăzi implicarea eozinofilelor în numeroase situații patologice localizate la nivelul țesuturilor (pulmonar, cardiac, nervos, renal, etc.).

În practica de rutină a laboratoarelor clinice se poate determina atât proporția eozinofilelor la 100 leucocite examinate pe frotiul de sânge colorat panoptic (în vederea efectuării formulei leucocitare) cât și numărul de eozinofile din mm³ de sânge periferic (permite evidențierea lor și când formula leucocitară conduce la rezultate false datorită distribuției inegale a celulelor sanguine pe frotiu). În ultimii ani tehnicile de identificare și numărare a celulelor sanguine au fost automatizate ușurând semnificativ efectuarea analizelor și mărind precizia rezultatelor.

Faza de activare a eozinofilelor la nivel tisular, urmată de degranularea și eliberarea în mediul exterior a unor substanțe cu rol important în patologie este studiată în prezent cu ajutorul unor tehnici noi, performante, realizate in vitro (metode de analiză a densității eozinofilelor și dozări ale metaboliților secretați prin RIA sau ELISA) și in vivo (tehnici de hibridizare in situ și imunohistochimice ce permit aprecierea naturii procesului inflamator local și a mediatorilor eliberați și studiul markerilor prin citometrie de flux).

În literatura de specialitate termenul de eozinofilie se referă la creșterea cifrei relative sau absolute a eozinofilelor din sânge, măduva osoasă sau alte țesuturi ale organismului. La adulți, valorile normale se situează în intervalul 300-400 elemente/mm³ de sânge periferic (1-4 %). Au fost descrise variații fiziologice în funcție de vârstă, fazele ciclului menstrual sau momentul zilei.

Studiile efectuate de numeroși autori relevă faptul că această modificare hematologică se poate asocia cu o gamă foarte largă de boli. Este necesar să se renunțe la axiomele clasice conform cărora modificarea numărului de eozinofile din sângele periferic este apanajul bolilor parazitare sau alergice. De asemenea, informațiile actuale sugerează că această modificare apare nu numai în helmintioze ci și în boli produse de protozoare parazite, care pot avea capacitate invazivă și un potențial eozinofiligen. Această asociere este posibilă și în cazul protozoarelor cavitare (Giardia lamblia). Este important ca medicii de diferite specialități să solicite laboratorului determinarea acestui parametru, atât în valoare relativă cât și absolută, când există suspiciunea existenței parazitozelor.

Această analiză este accesibilă oricărui laborator fiind ușor de efectuat, rapidă și puțin costisitoare. Este necesară determinarea acestui parametru atât la primul contact cu bolnavul, după practicarea anamnezei și a examenului clinic, când eozinofilia periferică poate constitui un criteriu de diagnostic (trichineloză) sau cel puțin un argument suplimentar pentru susținerea acestuia (giardioză, ascaridioză, hidatidoză), cât și pe parcursul evoluției bolii. Intensitatea eozinofiliei periferice poate aduce informații semnificative asupra evoluției bolilor ținute sub observație. Astfel, în cazul trichinelozei, se poate constata o relație de proporționalitate directă între nivelul eozinofiliei și gravitatea evoluției bolii acute sau iminența apariției complicațiilor. De asemenea, prăbușirea bruscă a nivelului eozinofilelor sanguine reprezintă un element de prognostic nefavorabil. Evoluția regulată a eozinofiliei, descriind o curbă în formă de “clopot asimetric” (asemănătoare curbei Lavier) permite aprecierea stadiului evolutiv al bolii deoarece valoarea maximă se înregistrează în saptămânile 3-4 de la infectare. În hidatidoză, valorile crescute sugerează apariția unei complicații sau generalizarea bolii iar determinarea acestui parametru sanguin după intervenția chirurgicală poate fi, alături de investigațiile imagistice, un indicator prețios al eficienței actului operator. În cazul giardiozei și ascaridiozei, dispariția acestei modificări reflectă eficiența tratamentului iar valorile prea ridicate pot sugera asocierea cu altă parazitoză, cu un teren atopic sau cu o afecțiune alergică.

Nu poate fi neglijat rolul acestui parametru pentru clarificarea diagnosticului pozitiv al afecțiunilor produse prin mecanism alergic și pentru optimizarea tratamentului. Medicii trebuie să țină cont de faptul că această modificare poate apărea precoce în unele dintre aceste afecțiuni fiind primul semn de instalare a procesului imunoalergic. Urmărirea în dinamică a eozinofiliei este importantă pentru inițierea și modularea tratamentului. Totuși, se cunoaște în prezent faptul că asocierea eozinofilie-alergie nu este obligatorie.

Eozinofilia sanguină periferică poate fi prezentă în cadrul tabloului hematologic a numeroase hemopatii, însă la proporții relativ reduse din cazuri ceea ce îi conferă, de cele mai multe ori, o valoare diagnostică redusă. Totuși, informațiile aduse de determinarea acestui parametru nu sunt de neglijat. În bolile mieloproliferative acute sau cronice, eozinofilia poate constitui debutul hematologic, criteriu de diagnostic diferențial cu reacțiile leucemoide sau poate să semnalizeze transformarea blastică. O eozinofilie discretă a putut fi evidențiată în diverse stadii evolutive ale bolii Hodgkin (II B, III, IV). Un alt aspect care trebuie menționat constă în faptul că unele boli mielo- sau limfoproliferative cronice se asociază cu creșteri progresive ale numărului acestor granulocite după terapia specifică ceea ce pledează pentru concluzia că eozinofilia sanguină din aceste hemopatii poate fi și consecința unei alergizări la unele dintre citostaticele administrate. De asemenea, unii bolnavi splenectomizați terapeutic pot avea creșteri ușoare ale numărului de eozinofile la scurt timp după intervenție.

Modificarea acestui parametru sanguin se poate produce și în diverse boli de colagen, cutanate, renale, cardiace, digestive, neurologice, infecții bacteriene sau virale, intoxicații sau ca urmare a unor manevre medicale. De asemenea, în practica clinică, eozinofilia periferică este descoperită întâmplător, cu ocazia unor analize de rutină. Algoritmul prezentat în continuare reprezintă o propunere de abordare a unei eozinofilii periferice depistate întâmplător:

După confirmare, eozinofilia trebuie lămurită din punct de vedere etiologic și patogenic și încadrată într-una din entitățile nosologice cunoscute. Uneori acest lucru este dificil necesitând un examen clinic atent, examinări pentru evidențierea paraziților, teste alergologice, diverse explorări paraclinice, alte teste de laborator pentru depistarea bolilor neparazitare asociate cu eozinofilie periferică precum și efectuarea unor anchete epidemiologice riguroase pentru depistarea unor eventuali factori favorizanți. Uneori este necesară urmărirea în timp a evoluției eozinofiliei pentru lămurirea unor cazuri care pun probleme de diagnostic și aprecierea eficienței tratamentului. Dacă eozinofiliile secundare au fost excluse ca urmare a unor examinări minuțioase, trebuie să fie luat în considerare așa-numitul sindrom hipereozinofilic primar, definit de Chusid și colab., în 1975.

Datorită importanței acestei probleme pentru medicii de diferite specialități, este necesar ca în anii următori, în măsura posibilităților, să se acorde mai multă atenție dotării laboratoarelor cu aparatură performantă care să permită evaluarea rolului eozinofilelor în patologie și a riscului de apariție a complicațiilor eozinofiliei.

Bibliografie

1. Adamko D., Lacy P., Moqbel R. Eosinophil function in allergic inflammation: from bone marrow to tissue response. Curr. Allergy. Asthma. Rep. 2004, 4(2): 149-158.

2. Alonso M., De la Fuente R., et al. - Final diagnosis in one case of protracted eosinophilia, Alergol. Inmunol. Clin. 2000; 15: 110-113.

3. Bahna L. - Diagnosis of food allergy, Ann Allergy Asthma Immunol, 90, 2003, pg. 77-80.

4. Brigden M., Horak M. - Incidence and clinical significance of unsuspected eosinophilia discovered by automated WBC differential counting, Lab. Med. 1993; 24(3):173-176.

5. Brito-Babapulle F. – The eosinophilias, including the idiopathic hypereosinophilic syndrome. Br J Haematol, 2003, 121: 203-223.

6. Brown T. - Studies on trichinosis with special reference to the increase of the eosinophilic cells in the blood and muscle, the origin of these cells and their diagnostic importance, J. Exp. Med. 1898; 3: 315-347.

7. Couissinier-Paris P. – Methodes et criteres d’etude de l’activation du polynucleaire eosinophile, Med. Trop.1998; 58(4): 503-507.

8. Demirci M., Korkmaz M., Sakru N. et al Diagnostic importance of serological methods and eosinophilia in tissue parasites. J Health Popul Nutr., 2002, 20(4): 352-355.

9. Guajardo R., Plotnick M., et al - Eosinophil-associated gastrointestinal disorders: a world-wide-web based registry, J Pediatr, 141, 2002, p. 576-581.

10. Idomir Mihaela, Nemet Codruța - Afecțiuni neparazitare asociate cu eozinofilie sanguină, Viața Medicală 2000; 8: 2.

11. Idomir Mihaela, Nemet Codruța, Constantinescu C. – Studiu asupra eozinofiliei periferice în giardioză, Bacteriologia-Virusologia-Parazitologia-Epidemiologia 2001; 1-2: 39-43.

12. Idomir Mihaela, Nemet Codruța, Costache Delia The dynamics of eosinophilia in human trichinosis, Bulletin of the Transilvania University of Brașov 1999; 6(41): 125-128.