emecebe reloaded

Bine ai venit la EMCB
21.10.2018, 19:27

Aspecte psihosociale in ingrijirea copilului cu diabet zaharat

Psihiatrie
Articol preluat din Revista Acta Medica Transilvanica pentru sectiunea EMC pediatrie, luna iunie 2007.

LUMINIȚA BELDEAN, CARMEN NARCISA NATEA (Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu

Îngrijirea copilului cu diabet zaharat pune probleme particulare personalului medical. Managementul bolii implică atât copilul cât și familia acestuia. În lucrare sunt discutate aspecte legate de stress, adaptare, nevoi de informare și educație în diabetul zaharat al copilului. Sunt menționate particularități legate de vârsta copilului, sunt analizate reacțiile părinților.

Autoadministrarea bolii este cheia controlului diabetului zaharat. Este important ca pacientul sau familia să fie capabili de a face schimbări la timp și de a nu aștepta până la următoarea vizită la medic, acest lucru oferind familiei sentimentul că au control asupra bolii. Psihologic, acest lucru ajută membrii familiei să se simtă folositori. A fi în stare să aprecieze obiectiv starea copilului și valorile parametrilor biologici măsurați, oferă copilului suport. Cu cât copiii cresc și își asumă din ce în ce mai multă responsabilitate în managementul bolii, ei dezvoltă încredere în posibilitatea lor de a controla boala și au mai multă încredere în ei înșiși. Ei învață să răspundă bolii și să facă interpretări mult mai precise și astfel devin capabili sa-și autoadministreze boala când vor deveni adulți. Copiii trebuie ajutați să preia progresiv responsabilitățile legate de boală.

Copilul și suportul familial

Atât copilul, cât și părinții și alți membrii ai familiei în care s-a diagnosticat un caz nou cu diabet zaharat experimentează variate răspunsuri emoționale. Faza acută este scurtă dar poate crea frică și sentimente de frustrare. Amenințarea complicațiilor și a morții este prezentă mereu, precum și grija continuă legată de resursele emoționale ale copilului.

Anumite probleme pot apărea ca rezultat al experiențelor trecute legate de boală. O reacție severă la insulină este o experiență ce contribuie la frica legată de repetarea acesteia. O dată ce părinții observă o criză de hipoglicemie sau copilul are o astfel de criză în public, dorința de a-și menține un control mai bun se întărește. Ei trebuie să înțeleagă cum să prevină problemele și cum să se ocupe de ele cu calm atunci când acestea apar, și totodată, trebuie să înțeleagă fiziologia organismului, mecanismul bolii, și complicațiile ce pot apare. Copiii de obicei se adaptează repede la problemele legate de boală. În cazul preșcolarilor, injecțiile cu insulină și testarea glucozei pot fi dificile la început. Totuși, ei acceptă procedurile în special când părinții tratează aceste probleme ca o rutină zilnică. După injecție, timpul petrecut împreună citind, vorbind sau desfășurând o altă activitate plăcută, îi face pe copii să accepte aceste injecții.

Copiii de vârstă școlară până la adolescență acceptă mai ușor situația. Ei pot înțelege conceptele de bază legate de boală și tratamentul său. Ei pot să își testeze glucoza și urina, să recunoască alimentele permise, să-și facă injecții, să-și noteze înregistrările și să distingă între sentimentele de frică și hipoglicemie. Ei înțeleg cum să recunoască, să prevină și să trateze hipoglicemia. Totuși, ei tot au nevoie de implicarea părinților.

Motivația de aderare la un regim este dificilă. Un copil mai mare sau un părinte poate negocia o zi liberă când responsabilitatea testării și înregistrării glucozei este delegată altcuiva.

Adolescenții par să aibă mari dificultăți în adaptare. Adolescența este o perioadă când apare mult stres legat de perfecțiune și asemănarea cu ceilalți și nu contează ce spun alții. Având diabet este diferit. Unii adolescenți sunt mult mai supărați că nu au posibilitatea de a mânca o ciocolată, ci treebuie să accepte injecții, diete și alte aspecte ale bolii. Dacă la această vârstă copiii pot accepta aceste diferențe ca o parte a vieții, atunci, cu ajutorul părinților, ei se pot adapta mai bine la boală.

Problemele acceptării bolii sunt dificile în mod deosebit pentru persoanele tinere a căror boală a fost diagnosticată în timpul adolescenței. Refuzul este exprimat câteodată prin omiterea insulinei, neefectuarea testelor, dieta incorectă. Acest refuz se diminuează de obicei în perioada în care adolescentul cu diabet zaharat începe să se simtă competent în raport cu nevoile de tratament. Diabetul îi face pe adolescenți diferiți; boala pune accent pe vulnerabilitate și imperfecțiune când căutarea identității este obiectivul cel mai important. De obicei este dificil pentru adolescent să știe ce să spună prietenilor.

Campingul și alte activități speciale destinate persoanelor cu diabet sunt foarte folositoare. În taberele de diabet copiii învață faptul că ei nu sunt singuri. Ca o consecință, ei devin mult mai independenți și plini de resurse în taberele de nediabetici în special dacă au avut experiență în taberele de diabetici. Informațiile folositoare despre asemenea tabere și organizații pot fi obținute de la organizația de profil, cabinete de specialitate.

Pubertatea este asociată cu scăderea sensibilității la insulină care normal ar fi compensată cu o creștere a secreției de insulină. Specialiștii trebuie să anticipeze că pacienții la pubertate vor avea mai multe dificultăți în menținerea controlului glicemiei. Dozele de insulină trebuie mărite foarte mult. Pacienții trebuie să fie învățați să-și suplimenteze singuri doza de insulină (de la 5 la 10% din doza zilnică) când nivelul glucozei din sânge este crescut. Folosirea insulinei suplimentare este preferată interzicerii mâncării în cazul adolescenților (Rogers, 1992).

Bolile de nutriție, ca bulimia sau anorexia nervoasă, la tinerii cu diabet zaharat tip 1 cauzează probleme de sănătate serioase. Asistenta medicală trebuie să cunoască date despre istoricul greutății, grăsimile din dietă, restricția excesivă de calorii și hipoglicemia neexplicată. Mai mult, manipularea insulinei sau omiterea ei a fost identificată ca o modalitate de scădere a greutății folosită de unele adolescente femei.

Dacă dozele neadecvate de insulină se administrează frecvent, ele pot reprezenta o modalitate de căutare a atenției; în anumite cazuri, ele pot apărea ca o metodă subconștientă de sinucidere. Cantitatea excesivă de mâncare duce la obezitate care de altfel poate reprezenta o dorință de moarte subconștientă. Consultarea unui psihiatru este necesară când tendințele de sinucidere sunt amplificate de diabet.

Reinternările sunt deseori legate de controlul slab al bolii deși este de asemenea posibil ca ele să fie indirect legate de necooperare și este de asemenea o metodă de a evita presiunile cauzate de familie și de prieteni. Spitalul poate reprezenta un mediu liniștit și fără stres. Este necesară aflarea cauzei reale a decmpensării frecvente. Ea poate fi legată de un control slab al bolii și de nevoia de suport a familiei. Evaluarea trebuie să se bazeze pe posibilitățile de adaptare fiziologică și psihologică a copilului și a familiei.

Părinții

Părinții dezvoltă un sentiment de vină când au un copil cu boală cronică în mod special cele cu componentă ereditară. Ei reacționează diferit la aceste sentimente. Unii părinți pot deveni prea protectori, iar alții neglijenți. Acești părinți se condamnă pentru această boală conștient și subconștient. Ei trebuie ajutați să realizeze prin educație și consiliere că nu puteau face nimic pentru a preveni această boală și că nu este vina lor chiar dacă factorii de mediu sau ereditari au contribuit la dezvoltarea bolii.

Părinții care sunt prea protectori suferă de sentimentul de vinovăție, cât și de frica de necunoscut. Prin acest fel de comportament ei își justifică propriile nevoi; de exemplu: “Dacă îmi păzezc mereu copilul nimic mai rău decât diabetul nu se poate întâmpla….am de gând să îmi supraveghez copilul în fiecare minut ca nimic rău să nu i se întâmple”. Acest părinte va deveni cel ce va împiedica creșterea, dezvoltarea și maturizarea copilului.

Părinții neglijenți au o altă problemă. Acest răspuns apare ca urmare a unui mecanism dezvoltat să blocheze sentimentele care provoacă durere și permite eliberarea de sentimentele de vină: “Aceasta este boala ta. Eu nu am nici o responsabilitate cu privire la această boală; așadar dacă ceva rău ți se întâmplă ca urmare a acestei boli, nu este vina mea”. Părinții neglijenți acordă copilului întreaga responsabilitate înainte ca aceștia să devină suficient de maturi să accepte acest rol.

Părinții speriați privesc boala ca o modalitate de a-și ține copiii legați de ei. În cazul în care copiii devin independenți, așa cum se întâmplă în tabere, părinții se simt amenințați și îi pun obstacole în fața căii către independență. Problemele răspunsului părinților reprezintă o provocare pentru personalul medical.

Copiii care sunt destul de maturi pot fi văzuți singuri de către specialiști, dar părinții nu trebuie să se simtă lăsați pe dinafară. Trebuie acordat un timp special pentru copil și apoi pentru părinți pentru a le afla nevoile. Ei trebuie să fie incluși în programe speciale pentru a fi ținuți în pas cu nevoile copilului, să participe la îngrijirea copilului și să le ofere oportunitatea să-și exprime propriile lor sentimente cu privire la nevoile copilului.



| chestionar emc |




BIBLIOGRAFIE

1. Bartlett E: The stepped approach to patient education, Diabetes Educator 14(2):130-135, 1988.

2. Henderson G: The psychosocial treatment of recurrent diabetic ketoacidosis: an interdis­ciplinary team approach, Diabetes Educator 17(2):119-123, 1991.

3. Wiklund I and others: A new self-assessment questionnaire to measure wellbeing

4. in chil­dren, particularly those of short stature, Qual Life Res 3(6):449-455, 1994.

5. Living with diabetes: perceptions of well-being, Res Nurs Health 13(4):255-262, 1990.

6. - Thernlund GM and others: Psychological stress and the onset of IDDM in children, Di­abetes Care 18 (10): 1323-1329, 1995. "Vogiatzi MG and others: -

7. Anderson B and others: Parental involvement in diabetes management tasks: relationships to blood glucose monitoring adherence and metabolic control in young adolescents with insulin-dependent diabetes mellitus, J Pedi­atr 130 (2) :257-265, 1997.

8. Dashiff CJ: Parents perceptions of diabetes in adolescent daughters and its impact on the family, J Pediatr Nurs 8(6):361-369, 1993.

9. - Faulkner MS: Family responses to children with diabetes and their influence on self-care, PediatrNurs ll(2):82-93, 1996.

10. Thernlund G and others: Psychological reac­tions at the onset of insulin-dependent dia­betes mellitus in children and later adjust­ment and metabolic control, Acta Paediatr 85(8):947-953, 1996.

11. LR Tsutskiirdze, RB Kurashvili, MG Khelashvili, Severitz of depression in pacients with tzpe 1 and type 2 diabets and its relation to the level of glicemia control and anti-depressive therapy, Endocrine abstract, 8th European Congress of Endocrinology, Glasgow 2006